În noiembrie 2025 apare la cinematografe noua adaptare a romanului The Running Man de Stephen King. Sscris sub pseudonimul Richard Bachman. Și, dacă ne uităm la tot ce se știe până acum, nu vorbim despre un remake al filmului cu Schwarzenegger din ’87, ci despre o reparare a lui.
Wright promite o versiune mai apropiată de carte, una care să respecte tonul dur și mesajul social, dar cu un final schimbat. Da, chiar Stephen King i-a dat binecuvântarea, spunându-i ceva de genul: „ai făcut o treabă bună, chiar dacă ai rescris finalul”.
O poveste care, din păcate, s-a adeverit
Romanul original, apărut în 1982, e plasat într-un viitor sumbru – anul 2025. Sărăcie, cenzură, un stat autoritar și o televiziune care transformă suferința în divertisment. Un bărbat disperat, Ben Richards, acceptă să participe la un joc mortal transmis în direct: trebuie să fugă prin țară, vânat de „vânători” profesioniști. Supraviețuiește 30 de zile și primește o avere. Moare – și publicul primește spectacolul pe care îl așteaptă.
La vremea respectivă, povestea părea o exagerare tipică lui King. Astăzi, în era streamingului, a influencerilor-mașini și a știrilor reciclate în buclă, romanul e aproape documentar. Wright a spus clar că asta vrea să surprindă: nu acțiunea, ci sistemul care face ca totul să devină spectacol.
Finalul original – unul tragic, în care Richards se prăbușește cu un avion peste sediul televiziunii – era un gest de revoltă. Un protest împotriva mașinăriei media. Schimbarea pe care o pregătește Wright va spune, cel mai probabil, ceva despre noi: despre cum ne-am obișnuit cu spectacolul până la punctul în care nu mai vrem să îl distrugem.
Și poate că tocmai asta e diferența dintre anii ’80 și 2025: atunci visam să scăpăm de propagandă; acum o dăm mai departe pe rețele, cu bună știință.
De ce e important că Wright revine la carte
Filmul lui Wright nu va fi doar o rescriere, ci o corecție istorică. Adaptarea din ’87, cu Arnold Schwarzenegger, e aproape un alt film – o caricatură explozivă, ironică și, culmea, extrem de actuală.
În versiunea aceea, Ben Richards e un uriaș carismatic care nu fuge din disperare, ci luptă cu forța. Tonul devine comic, culorile țipă, publicul urlă în tribune, iar violența e prezentată cu o voluptate care subliniază exact ce critica romanul. E o lume în care revolta însăși devine divertisment.
Cu toate că filmul a fost considerat o simplă producție de acțiune, e, de fapt, o sagă anti-media. Un atac împotriva superficialității și a televiziunii care devora totul pentru audiență. Îți arată cum transformarea realității în show ucide empatia. Și da, revederea filmului azi, în epoca TikTok și a știrilor-spectacol, e o experiență amar de actuală.
Când prezentatorii TV din filmul lui Paul Michael Glaser urlă „Killian, you’re the show!”, parcă auzi ecoul rețelelor sociale care cer constant sânge digital: like-uri, scandaluri, căderi publice.
De ce The Running Man contează mai mult acum decât în 1987
În 1987, critica filmul ca fiind prea absurd. Astăzi, realitatea e absurdă în același mod: violența se consumă ca divertisment, iar indignarea a devenit monedă online.
Wright vine exact în acest moment, când satira originală a devenit oglindă. Versiunea lui promite o combinație între tensiunea socială din roman și energia vizuală a cinemaului modern. Actorul principal, Glen Powell, va aduce o vulnerabilitate pe care Schwarzenegger n-a avut-o niciodată. Ben Richards nu va mai fi un supererou, ci un om împins la limită de un sistem care îl folosește pentru profit.
Dacă filmul își joacă bine cărțile, va funcționa pe două niveluri:
- Ca thriller pur, intens și claustrofob.
- Ca comentariu despre cum am normalizat ideea de a privi tragedia altora ca divertisment.
Într-un fel, Wright nu rescrie doar o carte, ci actualizează o profeție. Iar faptul că schimbă finalul arată că și realitatea a schimbat regulile: în 2025, personajul nu mai trebuie să moară pentru a distruge sistemul – trebuie să-l înțeleagă și să-l expună.
The Running Man: de la satiră la avertisment
Privind înapoi, cele trei versiuni ale poveștii arată ca etapele unei predicții care s-a împlinit:
- Romanul (1982) – avertisment despre sărăcie, cenzură și televiziune ca armă de control.
- Filmul (1987) – satiră despre televiziune, devenită ea însăși produs de televiziune.
- Adaptarea lui Wright (2025) – diagnostic despre prezent: o lume în care show-ul nu se mai termină niciodată.
Dacă Black Mirror ar fi avut un strămoș direct, ar fi fost The Running Man.
Poate că adevărul doare mai tare acum
Stephen King spunea într-un interviu vechi că The Running Man e despre „o societate care-și omoară propriii oameni pentru a se distra.” La vremea aceea, părea o metaforă. Astăzi, e doar o constatare.
Edgar Wright are ocazia rară de a transforma o poveste veche într-un comentariu proaspăt despre prezentul nostru digital. Dacă reușește, The Running Man va fi mai mult decât un film SF – va fi o oglindă în care n-o să vrem să ne uităm prea mult timp.