Călătoria în timp este una dintre ideile de bază a literaturii SF. Poate pentru că, undeva în adâncul nostru, toți am vrea să vedem cum arată viitorul sau să corectăm o greșeală din trecut. Cu mult înainte acel DeLorean tunat, H. G. Wells a imaginat o invenție din alamă, roți dințate și oglinzi care puteau sfida timpul însuși. Așa s-a născut The Time Machine, o poveste despre curiozitate, progres și, mai ales, consecințele acestora.
Romanul lui Wells a inventat conceptul de „mașină a timpului” și a pus bazele unui întreg gen al literaturii SF. În centrul lui stă un inginer numit simplu „Călătorul în timp”, care ajunge departe în viitor. Aici, omenirea a evoluat și a involuat, împărțindu-se în două specii distincte.
Povestea a fost ecranizată de mai multe ori, fiecare versiune încercând să prindă acel amestec de fascinație și melancolie care a făcut cartea un clasic.
Filmul “The Time Machine” original din 1960
Prima adaptare serioasă, cea din 1960, rămâne pentru mulți adevărata „Mașină a timpului”. Regizorul George Pal a reușit ceva special: să transforme un concept filozofic într-o aventură vizuală memorabilă. Rod Taylor, în rolul principal, e genul de inventator victorian idealist, curios până la imprudență.
Designul mașinii e deja legendă: un scaun cu cadran, manete strălucitoare și un disc care se învârte ca un soare mecanic. Pal n-avea CGI, dar avea ingeniozitate. Folosește efecte practice, fotografii accelerate și machete minuțioase. Londra se transformă sub ochii noștri, din epoca victoriană în viitorul post-apocaliptic, trecând prin războaie și distrugeri atomice.
Eloii și Morlocii, cele două rase care au înlocuit omenirea, sunt oglinda amară a obsesiei noastre pentru progres. Cei dintâi trăiesc fără griji, dar fără ambiție; ceilalți, în întuneric și violență. Wells scria despre lupta de clasă, iar filmul păstrează mesajul. Poate simplifică unele idei, dar păstrează sufletul poveștii. E un film sincer, cu optimismul specific anilor ‘60, dar și o doză de avertisment care s-a dovedit profetică.
Remake-ul “The Time Machine” din 2002
La patru decenii distanță, Simon Wells, strănepotul autorului, decide să-și aducă străbunicul pe marele ecran, în era digitală. Pare o poveste perfectă: același sânge, aceeași idee. Rezultatul? Un film frumos vizual, dar cu o identitate ezitantă.
Guy Pearce joacă un savant romantic, Alexander Hartdegen, care construiește mașina nu din curiozitate științifică, ci din durere: vrea să-și salveze logodnica. Prima parte funcționează excelent, plină de emoție și atmosferă. Apoi urmează saltul în viitor și, odată cu el, un haos de efecte CGI. Morlocii arată ca niște monștri dintr-un joc video de început de secol, iar Jeremy Irons, deși carismatic, nu poate salva un scenariu care vrea prea multe.
Totuși, filmul are meritele lui. E mai curajos în a discuta paradoxurile timpului și ideea destinului inevitabil. Simon Wells încearcă să aducă povestea într-un context modern, unde tragedia personală și progresul tehnologic merg mână în mână. Chiar dacă execuția nu e impecabilă, intenția e clară: să arate că obsesia de a schimba trecutul e, în fond, o altă formă de prizonierat.
Alte versiuni și omagii pe ecran
Între cele două filme mari, povestea a avut mai multe reîncarnări, unele oficiale, altele mai degrabă omagii cu buget mic, dar mult entuziasm.
Un telefilm din 1978, cu John Beck, a urmat fidel structura romanului, dar resursele limitate l-au transformat într-un proiect de nișă. Totuși, se simțea pasiunea, și asta a contat mai mult decât decorurile de carton. Apoi, în 1979, a venit Time After Time, care a făcut ceva complet neașteptat: l-a transformat pe H. G. Wells însuși în personaj principal. Scriitorul îl urmărește pe Jack Spintecătorul până în San Francisco-ul contemporan. O idee nebunească, dar care funcționează perfect. E un film plin de farmec, cu umor și observații sociale fine, iar pentru unii fani, chiar mai reușit decât adaptările directe.
Influența romanului se simte și în cultura pop: Doctor Who e practic copilul spiritual al lui Wells, iar TARDIS-ul e o versiune evoluată a mașinii originale. În Warehouse 13, disponibil pe SkyShowtime, episodul „Time Will Tell” face legătura directă cu povestea, tratând-o ca pe un artefact misterios. Iar în animații precum Futurama, ideea e reinterpretată ironic: o mașină care merge doar înainte în timp, condamnându-i pe eroi să vadă sfârșitul universului. Paradoxal sau nu, e una dintre cele mai fidele reinterpretări ale mesajului lui Wells: că timpul, oricât de fascinant ar fi, nu ne lasă să scăpăm de noi înșine.
De ce „The Time Machine” încă ne fascinează
Indiferent de epocă, toate versiunile filmului ating aceeași temă: omul creează minuni, dar nu poate scăpa de propria natură. Mașina timpului e o invenție, dar și o oglindă. Ne arată unde ajungem când progresul merge mai repede decât empatia.
Poate că de asta nu dispare niciodată din conversație. Fie că e vorba de o ecranizare clasică, un remake cu efecte moderne sau un episod parodic dintr-un serial SF, ideea lui Wells rămâne actuală. Într-o lume care aleargă după inovație, The Time Machine ne amintește că direcția contează la fel de mult ca viteza.
Întrebări rapide
- Care versiune a fost cel mai aproape de romanul original?
- Cea din 1960 respectă cel mai bine tonul și structura cărții, chiar dacă simplifică unele detalii filozofice.
- Merită văzut remake-ul din 2002?
- Da, dacă ești curios cum arată o reinterpretare modernă cu ambiție, dar și compromisuri vizuale. Nu e un film perfect, dar are inimă.
- Există alte filme inspirate de ideea lui Wells?
- Multe. De la Time After Time la Doctor Who sau chiar Futurama, toate folosesc același punct de plecare: curiozitatea omului de a înfrunta timpul.
Vrei să vezi de unde pornește obsesia cinematografică pentru paradoxuri temporale, bucle infinite și viitoruri distopice? Ei bine, totul începe aici: cu o mașină din alamă, un savant visător și o întrebare veche de peste un secol, dacă am putea schimba timpul, am schimba și noi?
Imagine: coperta ediției 2024 a romanului „Mașina timpului”, Editura Didactică